Revin la grădiniţă din concediu. Mi-am promis să iau lucrurile mai încet. Mă mişc lin şi calm. Agitaţia din jur nu îmi ajunge la interioare. Odihna pune limite. Văd ce-i al meu şi ce nu. Trăiesc ca într-un film în care calmul din interioare mă ajută să aleg ce vreau să trăiesc. Sunt zile line în care parcă şi paşii îmi sunt mai lini. În concediu am stat ore întregi privind marea. Mi-am odihnit sufletul respirând în faţa munţilor. Concediul mi-a adus multe daruri. S-au sădit în interioarele mele nişte gânduri şi pas cu pas ele or să vină să meştereasca realitatea.

Şi ce să vezi? Prima zi la job şi primele dureri. Încă de dimineaţă am pornit cu dureri foarte puternice la nivelul picioarelor. Durerile s-au tot intensificat peste zi. Şi nu ştiu cum se face că în tot calmul meu, durerile parcă se simţeau mai cu intensitate. O durere cum nu am mai simţit vreodată. Atât de adâncă încât aveam impresia că mă ustură oasele.

A venit noaptea. Cum m-am aşezat în pat, am simţit cum îmi ard pur şi simplu muşchii. O durere cum nu am mai trăit. Aşa, la marginea patului, mă tot întrebam dacă pot să mai stau cu durerea sau chiar este cazul să merg la spital. O noapte plină de dureri în care singura poziţie mai puţin dureroasă era pe fotoliu. O noapte în care atunci când aţipeam, aveam tot felul de coşmaruri. Şi stai, că nu-i totul durere. O să ajungem şi la partea vindecătoare.

A doua zi la grădiniţă am simţit nişte dureri îngrozitoare. Eram alături de cei mici, dar pe mine mă usturau muşchii. Dau câteva mesaje în stânga şi în dreapta( medicilor mei). Ies de la grădiniţă. Vorbesc cu Andrei şi decidem că este momentul să mergem la urgenţe. Gândul mă înfioară, dar durerile mă trezesc la realitate. Ştiu că mi-e frică să merg la urgenţe, dar trebuie să accept că durerea este mult prea mare ca să nu o bag în seamă. Îi zic lui Andrei că trec până la farmacie, merg acasă să fac o baie şi apoi mergem la urgenţe. Pare că mersul la urgenţe este cea mai la îndemână soluţie.

Merg spre farmacia din mall. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu… simt cum mă scurg la gândul că mă dor picioarele şi nu ştiu de unde vine durerea asta.

Se face linişte. Merg înainte. Intru în farmacia din mall. Merg tot încet. Parcă trăiesc fiecare clipă şi nu prea îmi vine să ajung acasă. Parcă aş vrea să se întâmple o minune şi filmul ăsta cu durerea să se termine. Iau ceva de pe raft. Şi aici începe magia.

Mă uit în faţa mea şi printre rafturi era kinetoterapeutul meu. Mă opresc şi pentru câteva secunde nu cred că am respirat. Ziceai că trăiesc într-un vis. Mă mai învârt printre rafturi. Mie nu-mi venea încă să cred că kinetoterapeutul este chiar în farmacia aia. Şi da, îi dădusem un sms, dar sigur omul a avut multe consultaţii şi nu a avut timp să răspundă. Mai fac doi paşi. Fără să mă gândesc, bag lucrurile de pe raft în geantă şi mă îndrept către el. În timp ce mai am câţiva paşi până să vorbesc cu el, scot lucrurile din geantă şi râd în sinea mea: „Doamne, ce de emoţii se trăiesc când trăieşti nişte minuni”.

Sunt în faţa lui şi îl întreb: „Marcel, tu eşti?” Ştiu. Pare dintr-un film de comedie. Trebuia să îmi vedeţi chipul. Mie încă nu îmi venea să cred că omul este în faţa mea şi că m-am întâlnit cu el „din întâmplare” într-o farmacie. Dragul de el râde şi îmi confirma că el este. Îi spun că i-am lăsat un mesaj şi că mă gândeam că şi-a schimbat numărul. „Nuuu!” zice el scurt. O zi plină în care nu a avut vreme să se uite pe telefon. Dar iaca aşa, există minuni şi ne întâlnim din „întâmplare” printre rafturile dintr-o farmacie. Ies din uimire şi vin în realitate. Ştiu că este timpul privat al omului, aşa că îi spun repede ce mă doare. El, cu un calm măreţ mă întreabă: „ Ai stat cumva într-o singură poziţie cu picioarele pentru mai mult timp?” Îi povestesc că am venit de curând din concediu şi am călătorit destul de mult cu maşina. Şi da, clar am stat chircită pe scaunul acela pentru multe ore.

Cu tot calmul din lume îmi spune că sunt în siguranţă. Este o simplă contractura musculară. Îi repet cum mă doare şi îi spun că eu una nu am mai simţit că pur şi simplu mă ustură în interioarele muşchiului. Cu tot calmul din lume şi vorbind cuvintele ca şi când le-ar înmuia înainte în iubire, îmi spune: „Este absolut normal să te doare. Şi durerea nu o să dispară uşor. Trebuie să ai răbdare. „.Îmi povesteşte, pe înţelesul meu, cum se formează durerea în corp şi cum o să treacă( dar cu răbdare). Îi povestesc de planul de a merge la urgenţe. Mă ascultă, îmi zâmbeşte şi îmi spune lin că nu-i nevoie. „Duşuri fierbinţi şi exerciţii de stretching. „ Îl ascult şi în corp se aşează liniştea. Îi mulţumesc din inimă. Îi spun că am continuat să am grijă de genunchi după acea fisura de menisc. Dă din cap şi mă felicită. Îi mulţumesc. El nici nu ştie, dar îmi venea să ţopăi de fericire.

Îl las să plece. Merge la casă şi îşi plăteşte produsele. Eu mă mai învârt printre rafturi. Pur şi simplu nu îmi venea să cred cât de lin s-au aşezat lucrurile. Încep să dau timpul înapoi şi să observ că fiecare mică alegere mi-a permis să mă întâlnesc cu omul acesta minunat din pură „întâmplare”. Am ieşit la 16 de la grădiniţă. Am rămas însă peste program pentru că aveam de montat un dulap de la Ikea. Mă şi gândeam: „Mai femeie, pe tine de dor picioarele şi tu rămâi să faci un dulap…” Mai puneam un şurub, mă mai săgeta o durere. Eram aproape de final. Mai aveam câteva şuruburi, dar pur şi simplu simţeam că mă dor mult prea tare picioarele ca să mai rămân. Am strâns. Am lăsat lucrurile neterminate pentru că pur şi simplu simţeam că nu mă mai pot ţine bine pe picioare. Am mers până la baie. Mi-am adus aminte că nu pusesem bine pătura de pe saltele. Am mers şi am aşezat frumos pătură. Mi-am pus nişte apă. Am mai pus la locul lor nişte cutii cu jucării şi am plecat.

Printre rafturile din farmacie, mă tot gândeam că eu tocmai ce am trăit o minune. Îl sun pe Andrei. El se grăbea să ajungă acasă cât mai repede ca să putem să plecăm la urgenţe. Îi povestesc întâmplarea. „Duş fierbinte şi stretching”. Vorbind cu Andrei îi tot spuneam „ Cineva acolo sus mă iubeşte”. Mă gândesc care era posibilitatea să mă văd cu un om pe care nu l-am văzut de ani buni, care are cabinetul în celălalt capăt al Bucureştiului şi fix într-o zi în care aveam nişte dureri musculare îngrozitoare? Mă tot gândesc cu multă mulţumire în suflet că omul aceste este precum un înger. Îmi aduc aminte de zilele în care mergeam la el la cabinet. Eram fix după ce descoperisem că am fisura de menisc. Doamne, cum putea să îmi vorbească. Îmi explica ce se întâmplă în corpul meu şi cum pot să îl ajut. Mi-a spus într-o zi că” antrenăm musculatura, dar este nevoie să ne antrenăm şi creierul”. Abia mai târziu am înţeles ce voia să îmi spună. Abia după ce am putut să stau pe picioarele mele şi să îmbrăţişez sportul cu toată inima mea.

Şi da, eu cred că am trăit o minune. Mă tot gândesc că Dumnezeu a lucrat pentru ca lucrurile să se întâmple astfel. Mă şi gândeam. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam la urgenţe? Poate îmi făceau multe investigaţii. Poate stăteam ore bune pe holurile de la urgenţe trecând prin faţa ochilor mei zeci de oameni bolnavi. Poate îmi dădeau să fac investigaţii pentru zilele următoare. Poate spuneau de o afecţiune pe care nu o aveam cu adevărat şi începeam să tratez ceva ce nu aveam. Doamne fereşte! Şi da, acum că scriu îmi dau seama că m-a ferit Dumnezeu.

Şi da, trăim minuni pe acest pământ. De fiecare dată când ascultăm vocea din interior şi o lăsăm să ne dicteze acţiunile, putem să trăim minunile încă de aici, de pe pământ. Mă tot gândesc cu mulţumire că mă bucur că am lăsat acel dulap de la grădiniţă neterminat. Căci da, dacă mai puneam câteva şuruburi, poate nu mă mai întâlneam cu Marcel „din întâmplare” în farmacia de la Mall.

Totul are un rost în lumea asta. Întâmplarea asta îmi aduce aminte că suntem iubiţi. Simt din toată inima mea să aveţi încredere că şi atunci când se întâmplă ceva aparent rău, este posibil ca „cineva care ne iubeşte” să ne ferească de un rău mai mare. Suntem iubiţi şi asta mi-e certitudinea. Totul de întâmpla cu un rost în asta lume. Şi da, durerile vin şi pleacă. Dar între aceste două momente, este măreţ dacă întâlnim oameni lumină, oameni care îşi fac meseria şi ştiu ce să ne spună la momentul potrivit. În două zile durerile mele au dispărut. Am făcut bai fierbinţi şi stretching. Atât. Cine ştie ce ajungeam să fac dacă mergeam la urgenţe.

Mulţumesc oamenilor lumina care umblă liberi prin oraş… Sunteţi minunaţi, iar lumea asta este un loc mai bun datorită vouă.