Mămică dragă, eşti minunată chiar şi atunci când pruncul tău este trist. Tristeţea. supărarea, frustrarea sunt toate parte din normalitate. Dacă pruncul este trist nu înseamnă că mama a procedat greşit. Dacă pruncul este trist nu înseamnă că mămica nu-i o mămică bună. Pruncul are dreptul la emoţii. Şi da, atunci când simte tristeţe nu-i nevoie să fugim repede să cumpărăm un kilogram de fericire… doar, doar aşa o să fim considerate mămici bune.

Din rolul de educatoare, le-am fost alături celor mici în momente profunde de tristeţe. Îmi aduc aminte de un moment în care o fetiţă a spus că este foarte tristă pentru că simte ca ea nu este iubita. Era dimineaţa şi pur şi simplu, după ce a verbalizat ce simte a început să plângă cu putere. Cu o voce caldă, i-am confirmat că este în regulă ce simte. „Ai dreptul să te simţi tristă”. O mângâiam pe chip şi îi confirmam că este în siguranţă. I-am spus de mai multe ori că are tot dreptul să plângă cât timp are nevoie. Ştiu, mai aveam alţi 7 micuţi în preajmă. Dar ce să vezi? Copiii ştiu când să fie susţinători cu un coleg. S-a făcut linişte în sală şi toţi eram lângă fetiţă. A urmat un moment profund. După ce lacrimile s-au mai dus şi fetiţa s-a mai liniştit, am invitat-o să îşi imagineze că se ţine pe sine în braţe( bebeluşul este ţinut în braţe de fetiţa de acum). A acceptat. I-am spus că urmează să îi spun câteva cuvinte fetiţei mici. A acceptat ideea. I-am spus fetiţei mici că este iubită. Ce credeţi? Respira şi primea. Apoi colegii ei, care oricum stăteau alături de noi două, au acceptat şi ei să-i spună fetiţei mici din braţele fetiţei care plângea că este iubită. Au vrut toţi. Aşa că în linişte şi cu voce caldă au dăruit toţi cuvinte măreţe fetiţei. A urmat apoi un moment de tăcere. Fetiţa a primit darurile noastre şi ziua a curs lin. Dar da, a fost nevoie de timp, iubire şi de ceva dumnezeiesc. Şi da, ce idei au venit nu simt că au venit de la mine. În rolul de educatoare, ideile nu vin întotdeauna de la noi. E ceva mult mai măreţ decât noi. E ceva dincolo de lume. E ceva izvorât din iubire. Aşa că, dragi mămici… hai să le spunem celor mici: ” Ai tot dreptul să simţi această emoţie. Ai dreptul să plângi dacă tu simţi asta.”.

Din postura de educatoare văd uneori mămici care sunt absolut minunate. Vă văd, dragi femei. Văd cum uneori sunteţi în stare să mutaţi munţii din loc pentru copilul vostru. Văd cum iubirea voastră este vindecătoare. Vă văd. Şi da, simt că nu întotdeauna vă este uşor. În astă zi vreau să vă spun că sunteţi minunate chiar şi atunci când pruncul vostru este trist. El este om. Şi da, are dreptul la toate emoţiile. Şi da, exact ca o plantă care are rădăcină, tulpină, frunze, flori… aşa-i şi el. Le are pe toate. Nu poate să înflorească fără frunzuliţa aia care a ales să se ofilească. O avea şi ea rostul ei în creştere. Nu putem să o pictăm repede în verde, doar, doar planta noastră dă spre perfecţiune. Un copil perfect are frunzele uscate pictate în verde. Oricât de verde par, ele tot uscate sunt.

Şi da, dragi mămici sunteţi minunate chiar şi atunci când îi verbalizaţi copilului că nu este potrivit să se năpustească asupra altui copil doar pentru că vrea el toate piesele dintr-un joc. Este minunat ca în astfel de momente, copilul să vadă congruenţă. Să ştie că primeşte un stop pentru comportamentul nepotrivit, îi oferim spaţiu conţinător pentru emoţiile lui şi îi oferim şi soluţii pentru viitor. Nu suntem mămici rele atunci când îi spunem copilului că nu a procedat potrivit şi îl ajutăm să gestioneze pe viitor o astfel de situaţie. Da, dragă mămica, eşti minunată.

Din rolul de educatoare am fost martora multor conflicte pornite de la jucăriile pe care cei mici nu le împart. Nu am ştiut dintotdeauna să vorbesc ferm. La mine fermitatea venea cu ideea că sunt violentă. Aşa era în capul meu. Dar nu-i aşa. Fermitatea vine din iubire, dar na… mi-a luat ani buni să simt asta. Acum spun „stop” cu fermitate comportamentelor nepotrivite, îi ajut pe cei mici să îşi verbalizeze nevoile şi să vină cu idei despre cum ar putea să procedeze pe viitor. De exemplu, să zicem că Floricica smulge o piesă de lego din mâna lui Floricel. Spun „Stop” cu fermitate. O întreb pe Floricica ce îşi doreşte şi o rog să îi spună colegului ei ce îşi doreşte. ” Îmi doresc piesa roşie”. Vedem ce spune şi colegul. Adaug apoi ” Ai dreptul să spui şi da şi nu”. Apoi îl ajut pe acel copil să spună cum s-a simţit când piesa i-a fost smulsă din mână, iar mai apoi să adauge o idee despre cum ar putea să procedeze colega pe viitor. Procedând identic şi în alte contexte, să vedeţi cum deja colegii încep să intervină în unele momente. Şi da, călătoria este lungă. Există multe lucruri pe care urmează să le facă educatorul în procesul de învăţare. Părticica aceasta este una mică. Urmează să îi ofere copilului mai multe instrumente prin care să gestioneze astfel de momente.

Şi da, dragi mămici sunteţi minunate chiar şi atunci când îi oferiţi şansa copilului să se descurce singur. Poate cea mai măreaţă formă de iubire este cea în care îl ajutăm pe cel mic să fie autonom. Este măreţ să îi fim celui mic alături în călătoria lui spre autonomie. Şi da, când trăim o viaţă pe fugă este normal să vrem să îl îmbrăcăm noi, să îi dăm să mănânce, să îl ştergem noi la fund. Dar oare nu merităm un timp în care ne ajutăm copilul să fie autonom. Ioi ce sentiment măreţ simt că este în sufletul unui copil care reuşeşte pentru prima oară să îşi pună singur bluza aia cu Spiderman. Sau cât de mişto este să ştiu că am crescut şi că de aici înainte pot să mă şterg singur la fund. Şi da, mama-i alături şi mă ajută, dar nu face totul în locul meu. Păi dacă mama face totul în locul meu, eu unde mai am timp să înfloresc. Hai mămică dragă, lasă-mă şi pe mine să înfloresc. Şi da, vă zic din proprie experienţă ca un copil care resuseste să facă un lucru pentru prima oară, înfloreşte. Am trăit lângă micuţi care au învăţat cum să îşi pună o bluză pe ei sau cum să se şteargă la fund. Şi da, să vă zic că a doua zi au venit la grădiniţă luminoşi ca Soarele şi Luna şi au zis: „ I-am spus şi lui mami că am făcut caca la grădiniţă şi că m-am şters singur la fund.”.

Şi da, este minunat ca atunci când copilul aruncă pe jos un ambalaj să îl rugaţi să îl ridice şi să îl ajutaţi să îl ducă la coş. Acum câteva săptămâni eram în mall. M-a izbit o foame puternică şi cum trebuia să ajung şi la sală, am zis să fac o oprire să îmi fericesc stomacul. Zis şi făcut. Lângă mine un grup de băieţi. Băieţii vorbeau tare şi mâncau repede. La un moment dat, unul dintre ei scapă un şerveţel pe jos. Pe lângă masa lor trece un băiat din echipa de curăţenie, se apleacă şi ridică şerveţelul. Tinerii îl văd pe omul de la curăţenie şi încep a râde pe sub mustăţi. Nu aveau încă mustăţi, dar râsul batjocoritor era la el acasă. În doar cinci minute s-au ridicat de la masă. Au lăsat tăvile cu resturile de la mâncare pe masă şi au luat nişte şerveţele şi le-au aruncat intenţionat pe jos. Inima mea s-a făcut cât un ghem. Recunosc că am voce de cele mai multe ori şi nu ratez să intervin acolo unde simt că se face o nedreptate. Nedreptatea este butonul meu. De data asta am îngheţat. Pur şi simplu nu am fost în stare să deschid gura. Într-un minut, bărbatul de la curăţenie a venit şi a ridicat iar şerveţelele. E o simplă întâmplare din miliarde. Şi da, eu cred că multe seminţe se pun în copilărie. Şi da, nu zic că părinţii lor nu au pus. Departe de mine acest gând. Nu îi cunosc şi nici nu îmi permit să judec pe cineva. Nu-i acesta rolul meu. Zic însă aşa: hai să ne facem datoria ori de câte ori putem. Căci da, nu înseamnă că dacă astăzi îi spun copilului cum să procedeze potrivit, el mâine o să procedeze după cum i-am povestit eu. Nuuuu. Au nevoie de multe repetări. Şi da, putem să alternăm abordările. Poate astăzi îi spun cum este potrivit să procedăm. Poate mâine fac eu lucrul pe care îl cer de la el şi îi spun:” Mă simt tare fericit că mi-am dus ambalajul la gunoi.”. Hai să facem dansul fericiţii împreună( şi inventezi un dans al fericirii pe care să îl dansezi alături de cel mic). Poate în altă zi iei câteva jucării şi meştereşti acasă un joc de rol. Da, un joc în care jucăriile copilului îşi duc anumite ambalaje la gunoi. Să vezi distracţie. Dacă îţi şi modifici vocea atunci când vei intra în pielea personajelor, să vezi distracţie.

Mămică dragă, eşti minunată chiar şi atunci când îi spui copilului: „Sunt obosită, acum am şi eu nevoie să mă odihnesc.” Şi da, nu eşti o mămică rea atunci când accepţi că te simţi obosită. Uneori, reacţia celor mici este măreaţă. Îmi aduc aminte de un băieţel pe care abia îl cunoşteam. Eram în primele mele zile la grădiniţă. El, se juca la nişte cuburi. Le număra, iar eu eram fascinată de ce fain ştia să numere deşi era micuţ tare. În toată bucuria momentului şi-a făcut loc şi o durere de cap. Mă uitam la el cum număra, dar ţineam şi mâna în zona capului. M-a întrebat de am păţit. I-am spus copilului cu sinceritate. „ Mă doare foarte tare capul”. Copilul s-a oprit din jocul lui şi fără să îmi spună ceva, şi-a aşezat mânuţele lui pe fruntea mea. A stat aşa clipe bune, iar pentru mine acela a fost momentul în care mi-am dat seama de măreţia celor mici. Acum băiatul este mare. A trecut prin grupa mea, iar acum merge la şcoală. Victor Frăţilă este numele lui şi dacă vreodată citeşte cele scrise de mine să ştie că îl iubesc şi îl mulţumesc pentru ca în primele mele zile de grădiniţă, el mi-a arătat forma cea mai profundă de iubire. Eşti măreţ, copil frumos. Da, măreţi mai sunt cei mici.

Şi da, este măreţ să ne acceptăm limitele. Aşa, îl învăţăm pe cel mic să îşi asculte semnalele din corp. Este în regulă să îi spunem celui mic: „Uite, acum nu pot să mă joc cu tine şah. Am o foarte mare durere de cap şi cred că tot ce am nevoie este un somn de câteva ore. Rămâi cu tati acum. Eu am nevoie de odihnă. Te iubesc şi îţi promit că imediat ce îmi revin din oboseală, ne jucăm şah.”. Şi ce să vezi? Poate nu va accepta din prima. Fiind însă consecventă, o să îi arătăm celui mic că este măreaţă iubirea de sine. Şi da, cu măsură. Căci şi asta cu iubirea de sine este un subiect delicat. Iubirea de sine nu înseamnă „ eu sunt importantă şi sunt dispusă să trec peste libertatea celorlalţi, doar pentru că aşa vreau eu acum”. Este măreţ să îi învăţăm pe cei mici aşa: „Libertatea mea merge până acolo unde începe să o încalce pe a celuilalt”.

Şi da, ştiu că-i diferit rolul de educatoare faţă de cel de mămică. Ştiu, dar zic ca din ce trăiesc eu să dau mai departe şi fiecare să culeagă cele potrivite pentru sine. De ţi-a plăcut ceva pe acilişa, zic că poţi, de vrei, să dai un share. Am auzit că aşa merge informaţia mai departe. Porumbelul zice că acum este în vacanţă… nu vrea să mai ducă mesaje de colo, colo.

Repet. Vă văd, dragi mămici. Sunteţi minunate.