Este dimineaţă. Sufletul meu este într-o perioadă în care simt cum se cuibăresc în mine tot felul de emoţii. În curând, cei din această generaţie, îşi vor lua zborul. De ani buni pregătesc copiii pentru întâlnirea cu şcoală. Mă ascund după gândul ăsta, căci în esenţă tot ce fac în fiecare zi este cu gândul ca aceşti copii să simtă iubire, să se simtă în siguranţă, să ştie că ei sunt măreţi prin simpla lor prezenţă, să fie oameni printre oameni, să prindă drag de ei şi de învăţare. Le dau lor lucruri pe care eu nu le-am primit. Le dau lor lucruri pe care eu le-am primit. Le dau ce sunt şi ceea ce devin în fiecare zi în prezenţa lor. Căci da, eu le sunt educatoare, dar ei îmi sunt educatorii.

 Eu am o structură, o planificare, planuri de lecţie şi tot felul de „materiale didactice”, dar ei au prezenţă. Şi ce să vezi? Mă cheamă şi pe mine la prezenţă. Şi ce să-mi fac? Uneori, sunt atât de adâncită în lumea mea încât mi-e greu să fiu cu ei. Uneori, mă simt atât de obosită fizic că tot ce aş vrea să fac este să mă cuibăresc lângă ei şi să adorm ore bune. Uneori, greşesc şi îmi cer iertare. Le spun că şi adulţii greşesc şi este măreţ să îşi ceară iertare. Mă bucur când îi văd cât de receptivi la bine sunt cei mici. Şi da, vorba bunicii Elena… Dumnezeu cred că ne ţine şi pentru că există copiii pe pământ.

Revenim. Nu de alta, dar risc să mă pornesc să bocesc şi este deja ora 23.41. Mâine de dimineaţă deschid grădiniţă la 8 şi zic să nu fiu cu ochii cât cepele. Revenim. Este dimineaţă. Suntem la cercul de dimineaţă. Vorbim despre responsabilităţi şi libertăţi. Vreau să le dau mai departe un lucru în care eu cred: „Libertatea noastră merge până în locul în care încălcăm libertatea celuilalt.” Ne jucăm un joc de rol şi apoi urmează momentul magic.

„Fiecare ins e un cer întreg” zice cu atât de multă blândeţe părintele Papacioc. Nici nu putea să cuprindă un om mai bine frumuseţea asta care şade în fiecare ins în parte. Eu îi întreb pe cei mici ce cred ei că este libertatea. O fetiţă( un om cât un cer întreg) se ridică în picioare şi îşi susţine părerea. Zice cu tot  sufletul ei: ” Libertatea este ca un vânt care se întinde în jurul tău la infinit. E mai mare decât cercul de intimitate.” Tac. O privesc şi las spaţiu să auzim cele grăite de ea. Notez repede cuvintele, de teamă să nu le piardă mintea mea grăbită. Îi mulţumesc şi le aduc aminte cât de minunaţi sunt. Ah! Un educator are un dar. Poate să spună cuvinte pe care copilul să le grăiască mai apoi către sine.

Repet cele spuse de fetiţă: ” Libertatea este ca un vânt care se întinde în jurul tău la infinit. E mai mare decât cercul de intimitate.” Tot ce cred este că avem nevoie să ne ascultăm copiii.

Păi cum aşa? Uite chiar aşa. Înainte să le dăm noi definiţii, hai să le oferim lor şansa să îşi spună părerea. Cuvintele lor vindecă lumea. Cuvintele lor mângâie. Cuvintele lor izvorăsc dintr-un loc în care lumina e la ea acasă. Cuvintele lor vin să ne aducă aminte cele mult prea uitate. Şi da, asta nu înseamnă că mai apoi nu le povestim şi ce am aflat noi despre acel lucru. Le spunem, dar înainte să le spunem noi, le dăm lor şansă să caute, să gândească…şi căutarea din interioarele lor este mai măreaţă decât orice.

Copiii vorbesc şi adulţii ascultă. Aşa se aşează în lume armonia. Îmi aduc acum aminte de două situaţii în care doi micuţi treceau prin perioade extrem de provocatoare. Am început să îi văd, să îi las să îmi vorbească. Şi da, ei nu au încetat să îmi dea soluţii despre cum aş putea să le fiu mai uşor de ajutor. Şi da, să ştiţi că putem să învăţăm din cărţi cum să le fim celor mici de ajutor, dar cel mai măreţ este să îi ascultăm pe cei mici şi de acolo să pornim să îi ajutăm. Primim inspiraţie, căci nu suntem singuri pe acest pământ. Şi da, tot ce pot să spun este că un copil care se simte văzut şi iubit, înfloreşte, iar înflorirea lui atinge toată lumea.

Copiii vorbesc şi adulţii ascultă. Aşa se aşează în lume armonia. Copilul grăieşte uneori prin necuvinte. El spune „ Vreau să pleci de lângă mine! Lasă-mă în pace!”, dar în esenţă spune: „ Te rog să îmi stai alături. Vreau să mă simt în siguranţă. Acum mi-e greu. Nu înţeleg ce emoţie trăiesc. Simt atât de multe lucruri în interioarele mele. E pentru prima oară când simt aşa ceva. Te rog să mă iubeşti şi acum. „ Şi da, de reuşim să fim prezenţi lângă cei mici putem să le auzim cu adevărat chemarea. Şi da, un copil care cheamă, are nevoie de un adult care să îi ofere timp să vină. Am trăit de multe ori bucuria să fiu chemată lângă cei mici şi pas cu pas, prin simpla mea prezenţă şi prin cuvinte care veneau din alt tărâm…. să le fiu alături pur şi simplu.

Copiii vorbesc şi adulţii ascultă. Aşa se aşează în lume armonia. Uneori reuşesc să văd în crizele unui copil, cuvintele lui. Şi da, poate nu îl aud cu adevărat în fiecare zi, dar şi când îl aud….pot cu adevărat să trec de mine, de lipsa mea de putere, de limitele mele, de durerile mele personale şi să îi fiu cu adevărat copilului aproape.

Eu mă bag la somn. Astăzi am vorbit cu un înger. Şi da, îngerii stau pe pământ şi ne vorbesc din când în când la grădiniţă. Fiecare copil venit pe lume e o binecuvântare pentru lumea în care poposeşte. Să-i ascultăm. Căci ei ne vorbesc despre o lume pe care noi  poate am uitat-o. La ei, lumea asta este mai apropiată.

Las aici din nou cuvintele celei mici. ” Libertatea este ca un vânt care se întinde în jurul tău la infinit. E mai mare decât cercul de intimitate.” Am un singur gând clar. Iubesc copiii şi sunt recunoscătoare că le stau în preajmă. Pentru mine chemarea de a avea rolul de educatoare este ca o chemare la prezenţă, la o viaţă vie. Şi nu fac faţă întotdeauna acestei chemări la adevărata ei măreţie. Din iubire însă vin răspunsurile şi chiar dacă nu vin ele când le cer eu, vin după câteva zile, când au ele nevoie să se aşeze în lume.