Cândva simţeam că limitele nu sunt de mine. Da, treaba aia elegantă şi la modă: „Eu sunt fără limite”. Cumva în capul meu limitele erau ca un bau bau. Fugeam de limite în relaţie cu mine şi cu ceilalţi. Cumva libertatea mea părea că-i în luptă aprigă cu limitele. Alergare maximă. Limitele voiau să vină în viaţa mea, iar libertatea fugea de mama focului. Şi uite aşa o alergătura de nu mai ştiam ce-i libertatea cu adevărat. Nu prea o vedeam prea des la faţă. Păi cum să o văd dacă ea toată ziua se fugărea cu doamnele limite. Şi uite aşa, până într-o zi. O fi obosit şi libertatea de atâta alergătură. S-a oprit. A luat o gură de apă. A respirat profund şi într-o răsuflare a zis: „Hai gata cu alergarea. Hai să stăm de vorbă, mai Limită dragă. Nu putem să trăim într-o alergare toată viaţa. Mă dor şi pe mine şalele şi mai am şi alte lucruri de trăit. Nu pot toată ziua să stau într-o alergare.”

Şi uite aşa, zis şi făcut. Libertatea i-a făcut semn Limitei să se aşeze. Scaunul era prea confortabil să fie refuzat. Şi na, orice limită are şi ea nevoie de timp de relaxare. Bun. Libertatea tăcea. Cred că era obosită de la atâta alergătură. Limita tăcea. Era un timp de tăcere. Şi da, se ştie din străbuni că tăcerea-i sfântă şi construieşte măreţia. Au stat minute în şir într-o tăcere sfântă. Libertatea şi Limita se priveau pentru prima oară. În alergătură nu îşi vedeau trăsăturile. Acum şezând pe scaunul ăla de lemn, se vedeau pentru prima oră cu adevărat. Când te alergi unul pe altul, nu te vezi 🙂 Zic şi eu. Mă gândesc acum la cuplu. Dacă ne tot alergăm în păreri, adevăruri şi orgolii… apăi când să avem timp să ne vedem? Aşa şi Libertatea şi Limita. Acum stăteau şi pentru prima oară se vedeau.

Libertatea liberă de fel, rupe tăcerea: Măi, dar nu pari chiar aşa înfricoşătoare. Drept să-ţi spun, simţeam că limitele pot să mă oprească din măreţia călătoriei mele. Acum că te văd de mai aproape, am o trăire ciudată. Parcă simt că putem să fim prietene bune.

Limita oftează. Şi parcă dintr-o răsuflare zice: Păi normal. Eu de câte ori crezi că am încercat să îţi zic că nu sunt împotriva ta, ci cu tine? De multe ori am tot repetat, dar tu erai ocupată să mă alergi şi să mă tot alungi. Şi na, limita sunt şi am şi eu limitele mele. La un moment dat m-am oprit să îţi tot spun că sunt cu tine şi nu împotriva ta.

Libertatea-i contrariată. Ce ţi-e şi cu viaţa asta. Când libertatea aleargă, nu mai aude ce se întâmplă în jurul ei. Şi mediul la un moment dat se opreşte să tot repete cele necesare. Libertatea oftează şi ea. Pentru prima oară simte să spună: Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu mi-am dat timp să te văd şi să te aud. Uite, dar am învăţat că suntem liberi să ne îndreptăm greşelile. Cum aş putea să te ajut să îţi regăseşti glasul şi să-mi glăsuieşti ce am nevoie să aud?

Limita răbdătoare spuse: Păi doar să taci. Libertatea tăcută este de mii de ori mai măreaţă decât o libertate vorbăreaţă. Când tot vorbeşti, uiţi să exişti. Uite hai să facem un exerciţiu. Tu taci, eu îţi spun ce am de spus şi apoi vedem ce putem să construim împreună.

Libertatea oftează iar. Cere să bea un pahar de apă. Tăcerea asta nu pare întotdeauna lucru simplu. În semn de prietenie îi oferă şi Limitei un pahar cu apă. Stau amândouă şi respiră. Limita începe să vorbească. Libertatea îşi antrenează tăcerea. O priveşte cu deschidere pe Limită.

Limita îşi drege vocea şi cu încredere începe să grăiască: Draga mea, eu îţi sunt prietenă. Dintotdeauna am venit pe lume pentru a ajuta oamenii să atingă o fericire adevărată, nu una închipuită. Am venit des pe lume, dar tot atât de des am fost alungată. Oamenii cred că atunci când pun limite, sunt lipsiţi de iubire şi de empatie. Nu, nici vorbă. Departe de mine acest gând. Eu vreau să iubesc oamenii şi să le arăt că există în lumea asta un fel de iubire asumată. O iubire care nu băga lucrurile sub preş. O libertate care se construieşte chiar şi atunci când spunem” NU”. O libertate care se construieşte chiar şi atunci când oamenii spun lucruri neplacute. O libertate care se construieşte chiar şi atunci când prietenii aleg să se îndepărteze pentru că au auzit clar şi răspicat o bucată din adevărul tău. Eu, Limita, vin pe lume ca să vă ajut. Vin pe lume să dau glas vocii adevărului gol goluţ. Aş  vrea din inimă ca fiecare om să poată să pună limite sănătoase în viaţa lui şi în viaţa celor din jurul lui. Mie îmi pasă de voi. Dacă nu mi-ar păsa, aş sta liniştită cu ale mele, nu aş revenii mereu în lume să vă fiu alături. Şi da, a pune o limită sănătoasă nu înseamnă a elimina libertatea acelui om. Tu, om drag poţi să vorbeşti despre limita ta, despre universul în care tu simţi că meriţi să trăieşti, iar celălalt este liber să aleagă dacă mai rămâne sau nu în universul tău.

Libertatea tace, doar că încep să îi sclipească ochii. Semn că vrea să pună nişte întrebări. Limita simte şi îi grăieşte: Vrei să mă întrebi ceva?

Libertatea confirma, respiră adânc şi grăieşte: Uite, eu o lungă perioadă din existenţă am simţit că atunci când omul pune o limită, poate să se simtă vinovat. Nu înţeleg de ce, de exemplu, când omul spune „Nu” unui copil, se cuibăreşte în sufletul lui vinovăţia. În mintea mamei apar tot felul de scenarii: „ Nu sunt o mamă bună!”, „ Uite, tocmai mi-am refuzat copilul!”. Cum să facă omul să pună limite sănătoase şi să nu mai simtă ruşine sau vinovăţie? Cum să fim conştienţi că limitele ajută şi nu distrug.

Limita grăieşte: Om nu ştiu cum să fiu, dar limite ştiu cum să pun. Hai să îţi spun ce trece acum prin gândul meu şi vezi tu ce le trimiţi oamenilor. Eu cred că oamenii merită să pună limite. Uite, o mamă are misiunea de a educa propriul copil. Iubirea şi educaţia merg mână în mână. Cumva, un copil iubit o să simtă că este în regulă ca mama să pună din când în când limite. Limitele nu exclud iubirea ci o consolidează. O mamă îşi ajută copilul să devină „ om printre oameni”. Şi nu, nu-i lipsă de iubire să îi spui copilului tău, de exemplu, că în spaţii publice( de exemplu în restaurant), nu este potrivit să ţipe. Şi da, îi vorbeşti cu deschiderea de mamă. Îl opreşti tu acum, ca mai târziu să ştie să se oprească singur.  Sau când îl vezi furios îi poţi spune: „Observ că eşti furios. Sunt alături de tine. Pot să îţi ofer o îmbrăţişare dacă simţi că te ajută. Dar nu îţi permit să mă loveşti sau să te loveşti. Stop. Mă doare. „ toate astea grăite pe o voce normală, fermă, clară, dar plină de iubire şi compasiune.

Limita continuă, ca şi când abia aştepta să grăiască lucrurile astea în lume:

Uite, oamenii au dreptul să pună limite legate de corpul lor. Nu văd de ce un copil ar fi obligat să accepte să fie pupat de fiecare rudă plină de băluţe. Copilul căruia i se pun limite sănătoase, poate să grăiască fără să se simtă vinovat, o limită: „Uite, acum nu am chef de pupici. Simt că îmi invadezi spaţiul personal. Ai putea ca data viitoare când vrei să mă pupi, să mă întrebi înainte dacă vreau acest lucru? Îţi mulţumesc.”  Un copil care îşi vede părintele punând limite sănătoase o să poată să spună la rândul lui unui copil care îi încalcă cercul de intimitate: „Uite, observ că te-ai apropiat foarte mult de mine. Nu îmi place ca oamenii să stea atât de aproape de mine. Simt că aş avea nevoie de puţin spaţiu. Îţi propun să stai pe acel scăunel. Aduc eu jocul pe masă şi ne jucăm împreună.”

Limita respiră adânc: Şi uite, treaba asta cu ruşinea este ancestrală. Ne este ruşine uneori să spunem adevărul pentru că ne este frică să nu care cumva să ne stricăm imaginea în faţa celorlalţi. La ce bun să îi tot mulţumim pe ceilalţi, dacă pe noi nu ne mulţumim? Trăim ca să fim bine cu toată lumea, dar nu şi cu noi? Uite, mie mi-ar plăcea ca oamenii să îşi spună adevărul. Şi da, totul cu empatie şi respect. Am şi o structură pentru cum să pui limite sănătoase: Uite, prima oară spune ce ai observat. Al doilea lucru: Spune cum te face să te simţi acea realitate.  Al treilea lucru: oferă o soluţie pe care o vezi potrivită pentru acel context. Al patrulea lucru: grăieşte un mulţumesc din inima adresat omului care te ascultă. Nu-i uşor întotdeauna să auzi oameni care îţi spun lucruri pe care nu le-ai făcut potrivit.

De exemplu: 1. Observ că de fiecare dată când ne întâlnim, ajungi cu cel puţin jumătate de oră după ora stabilită. 2. Acest lucru mă face să simt dezamăgire. La un nivel profund mă simt înşelat. Simt o tristeţe puternică atunci când eu ajung la timp şi este nevoie să tot aştept. Simt cum timpul trece pe lângă mine.  3. Îţi propun ca data viitoare când ne vedem, să pleci de acasă cu 30 de minute mai devreme. Mulţumesc din inimă pentru că m-ai ascultat.

Limita ia o gură de apă. Hai că mai am încă una bună. Cuplurile sunt mediile în care limitele ar fi fain să fie ca la ele acasă. Iubirea se construieşte. Nu-i de la sine. Nu-i ca şi când atunci când intrăm în relaţie ne este asigurată creşterea. Ca şi un copil, relaţia are nevoie să fie hrănită şi limitele oferă o hrană sănătoasă, plină de vitamine. Un om aflat într-o relaţie de iubire dăruieşte natural, dar când simte că ceva este în neregulă, are obligaţia să grăiască. Şi da, omul de lângă noi nu are cum să ştie ce avem noi pe suflet dacă noi nu-i grăim. Un bărbat nu o să citească în stele faptul că eu, la menstruaţie, am nevoie de spaţiu şi de linişte, pot să fiu puţin mai destabilizată emoţional şi simpla lui prezenţă lină poate să fie de mare ajutor. Şi da, în perioada menstruaţiei sunt momente în care nu am energie să fac lucrurile în acelaşi rimt ca în restul lunii. Exemplu: 1. Observ că ai nevoie ca eu să gătesc în această seară. Ştiu cât de important este pentru tine timpul în care ne aşezăm la masă împreună şi mâncăm mâncare proaspăt gătită. Fac cu drag acest lucru de obicei, dar astăzi nu am energia necesară. Sunt la menstriatie şi simt nevoia să mă întind în pat să dorm o oră. 2. Mă simt epuizată. Am nevoie astăzi de mai multă odihnă ca de obicei. 3. Soluţia este ca astăzi să comandăm ceva bun de mâncare. Uite, îţi aduci aminte de tigaia aia picantă de la Sabatini? Este delicioasă. Putem comanda două porţii. 4. Îţi mulţumesc din inimă pentru că m-ai ascultat.

Şi bărbatul are voie să pună limite în relaţie. Uite, hai să dau un exemplu. Să spunem că femeia plânge atunci când în cuplu există o discuţie mai aprinsă. Bărbatul simte că plânsul ăsta îl destabilizează . Nu ştie cum să gestioneze ceea ce simte şi de multe ori se enervează când îşi vede soţia plângând. Nu ştie ce să facă aşa că într-o zi vorbeşte cu deschidere despre ce simte şi deschide un nou univers. Căci da, limitele deschid noi universuri. Discuţia nu se termină în momentul în care limită este grăita. De acolo se pictează un nou univers. Unul mai bogat pentru ambii parteneri. Bărbatul spune: „Observ că în ultima vreme când avem discuţii mai aprinse, tu începi să plângi. Plânsul tău mă face să mă simt neputincios. Simt vinovăţie. În adâncul meu simt că plângi din cauza mea. Îţi propun ca pe viitor să îţi păstrezi plânsul pentru momentul imediat următor finalizării discuţiei. Îţi mulţumesc.”. Bărbatul a grăit, femeia a ascultat. De aici se deschide un nou univers. Femeia înţelege de ce bărbatul îşi schimba atitudinea faţă de ea atunci când ea începea să plângă. Înţelege cum îl făce să se simtă plânsul ei. Simte să clarifice puţin câteva lucruri. Cu blândeţe îi spune că plânsul este o formă de exprimare pentru ea. Îl asigură că nu el este responsabil de acele lacrimi. Nu greşeşte el cu nimic ci pur şi simplu ea, ca femeie, simte ca uneori să îşi exprime trăirile prin lacrimi. Îl asigură că nu-i el vinovat pentru acele lacrimi şi nici nu este nevoie să facă lucruri ca să le oprească. Pur şi simplu să le lase să fie şi apoi să dispară. Femeia îi vorbeşte cu multă blândeţe bărbatului. Îi spune că soluţia ca ea să nu mai plângă în timpul discuţiilor aprinse nu este ceva ce poate să implementeze. Poate însă să fie mai atentă la trăirile ei. Să se întrebe atunci când simte să plângă dacă ar ajuta-o în acel moment şi altceva. Femeia îi mulţumeşte pentru deschidere şi îi propune ca în zilele următoare împreună să caute soluţii. Să se deschidă spre a găsii o rezolvare. Şi uite aşa, o limită grăita deschide un nou univers între bărbatul şi femeia lui.

Libertatea respiră lin şi grăieşte: Măi, dar aşa simt şi eu, doar că nu ştiam că noi două gândim identic.

Limită: Ei, nu gândim chiar identic, dar eu zic că ne completăm.

Libertatea: Ştii ce senzaţie am avut acum? Mă gândeam că noi ne-am tot ciondănit ca şi când am fi fost un bărbat şi o femeie în cuplu care se ceartă o oră întreagă ca la final să existe un moment de sclipire în care unul spune:” Dar uite, vrem acelaşi lucru, doar că am grăit lucrurile în mod diferit.”. Şi uite cum s-au alergat o oră întreagă, crezând că sunt în antiteză când ei în fapt erau de aceeaşi baricadă.

Libertatea spune: Am multe întrebări… acum că mi-am dat seama că lucrăm în echipă comună.

Limită: Uite ce mă bucur că am ajuns să ne grăim astfel de lucruri. Eu acum însă am nevoie să plec. Am observat că a trecut mai bine de o oră. Am o întâlnire la ora 2 şi îmi place să fiu punctuală. Simt că dacă mai stau puţin, voi întârzia şi îmi voi acorda mie lipsa de respect. Propun să ne vedem şi mâine la o vorbă. Eu păstrez deschiderea şi îţi mulţumesc din inimă pentru cum m-ai ascultat.

Libertatea: Bine. Îţi mulţumesc şi eu. Şi da, să ştii că am observat că acum mi-ai pus o limită sănătoasă. Îţi mulţumesc Să ştii că nu m-am simţit ciudat ascultând limita ta. Pur şi simplu, am înţeles exact ce mi-ai spus. Şi da, cred că dacă nu aş fi înţeles, aş fi putut să adresez întrebări de clarificare.

„Pot să te îmbrăţişez?”, spuse LIBERTATEA. „Da.”, a grăit LIMITA. Şi uite aşa, LIMITA ŞI LIBERTATEA s-au îmbrăţişat, iar omul de atunci a trăit o libertate măreaţă şi nu una limitată de lipsa limitelor sănătoase.

Libertatea ajunge acasă şi simte să îşi pună ordine în gânduri. Începe să scrie în jurnalul ei. Păi da, orice libertate are propriul ei jurnal. Începe notiţele ei aşa:” Eu, Libertatea, promit să facă echipă cu Limita pentru fericirea autentică a omului de rând.”.  Scrie ore întregi. Printre notiţele ei mai stau şi următoarele cuvinte: Când vreau să pun o limită sănătoasă, iată o structură pe care pot să o urmez. Seamănă cu vorbirea empatică. Iată modelul: prima oară spune ce ai observat..Al doilea lucru: Spune cum te face să te simţi acea realitate.  Al treilea lucru: oferă o soluţie pe care o vezi potrivită pentru acel context. Al patrulea lucru: grăieşte un mulţumesc din inimă adresat omului care te ascultă. Nu-i uşor întotdeauna să auzi oameni care îţi spun lucruri pe care nu le-ai făcut potrivit. La final de scriere, draga de LIBERTATE îşi face nişte promisiuni.

1. Promit să îmi schimb perspectiva despre limite. Am voie să pun limite, iar limitele înseamnă cu adevărat libertate.
2. Promit să le amintesc mamelor că au dreptul să pună limite sănătoase celor mici, fără să se simtă vinovate sau „ mame rele”. Limita oferă conţinere unui copil. Îl ajută să crească într-un mediu care îi oferă siguranţă şi îl antrenează cu adevărat pentru a avea abilitatea lui „ om printre oameni”
3. Promit să le amintesc cuplurilor că limitele sănătoase construiesc relaţii armonioase. Şi da, nimic nu-i de la sine ci are nevoie de timp şi consecvenţă. Poate nu o să le iasă din prima treaba asta cu limitele, dar perseverând, or să reuşească.
4. Promit să nu mai alerg limita ci să o primesc cu adevart în viaţa mea.

Mulţumesc pentru cum ai citit articolul. De simţi, poţi să îl distribui sau să îl trimiţi unor oameni dragi din viaţa ta. În plus, ca lucrurile să se păstreze practice am un gând pentru tine. Stai puţin în linişte şi vezi unde este nevoie de limite în a ta viaţă. Scrie câteva limite pe care ai vrea să le grăieşti în următoarea perioadă. Grăieşte măcar o limită în această săptămână. Continua călătoria şi în următoarea săptămână. Şi da, să ştii că poţi să îţi grăieşti şi limite personale. De exemplu, eu am observat că stăteam prea mult timp pe telefon( seara, când ajungeam acasă). M-am simţit epuizată şi mi-am setat, ca soluţie, ca telefonul să îşi închidă aplicaţiile la ora 22. Să vezi linişte în creier ce s-a construit prin această limită.  O să vorbesc despre treaba asta într-un post viitor.

Mulţumesc din inimă.